la 20 octombrie 1818, pentru a îmbunătăți relațiile în urma războiului din 1812, Marea Britanie și Statele Unite sunt de acord cu coexistența pașnică în nord-vestul Pacificului prin semnarea Convenției din 1818 (cunoscută și sub numele de Tratatul de ocupație comună) la Londra.
articolul 3 se referă la Pacific Northwest și citește:
„este convenit ca orice țară care poate fi revendicată de oricare dintre părți pe coasta de Nord-Vest a Americii, la vest de Munții pietroși, împreună cu porturile, golfurile și pârâurile sale, precum și navigația tuturor râurilor din aceeași, să fie liberă și deschisă, pentru o perioadă de zece ani de la data semnării prezentei Convenții, navelor, cetățenilor și supușilor celor două puteri: fiind bine înțeles, prezentul Acord nu trebuie interpretat în sensul prejudicierii oricărei pretenții pe care oricare dintre cele două înalte părți contractante o poate avea față de orice parte a țării menționate și nici nu va fi considerat că afectează pretențiile oricărei alte puteri sau State față de orice parte a țării menționate; singurul obiect al înaltelor părți contractante, în această privință, este de a preveni litigiile și diferențele dintre ele.”
tratatul a împiedicat ambele națiuni să caute un avantaj nedrept prin soluționarea accelerată a zonei, care a fost apoi dominată de compania Golfului Hudson.
a fost modificat în 1827, dar Statele Unite au adoptat o poziție mai agresivă după expediția Wilkes din 1841. Coloniștii americani rebeli din Oregon au declarat un guvern provizoriu în 1843, iar unii politicieni americani, folosind sloganul sloganul „cincizeci și patru patruzeci sau luptă”, au susținut că granița Americană ar trebui să se extindă până la latitudinea 54-40, apoi granița sudică a Alaska rusă.
britanicii nu au fost de acord, iar America a ales să nu lupte: în Tratatul de la Oregon din 1846, cele două națiuni s-au compromis prin stabilirea celei de-a 49-A paralele, deja SUA.- Granița Canadei la est de Munții Stâncoși, ca graniță în nord-vestul Pacificului continental.
