hipertensiunea arterială este frecventă în boala renală cronică și este un factor de risc pentru progresia mai rapidă a leziunilor renale, iar reducerea tensiunii arteriale (ta) este o modalitate eficientă de prevenire sau încetinire a progresiei acestei leziuni. Ghidurile internaționale recomandă scăderea BP la 140/90 mm Hg sau mai puțin la pacienții cu hipertensiune arterială necomplicată și la 130/80 mm Hg sau mai puțin pentru pacienții cu boală renală diabetică sau cronică. Atingerea acestor obiective trebuie urmărită agresiv cu regimuri antihipertensive multidrog, dacă este necesar. Patogeneza leziunilor renale hipertensive implică mediatori din diferite sisteme extracelulare, inclusiv sistemul renină-angiotensină (RAS). Proteinuria, care apare ca o consecință a presiunii intraglomerulare crescute, este, de asemenea, direct nefrotoxică. Pe lângă protejarea rinichilor prin reducerea BP, medicamentele antihipertensive pot avea, de asemenea, efecte directe asupra mecanismelor intrarenale de deteriorare, cum ar fi creșterea presiunii glomerulare și proteinuria. Medicamentele antihipertensive care au efecte directe asupra mecanismelor intrarenale pot, prin urmare, să aibă efecte nefroprotectoare suplimentare față de cele rezultate din reducerea tensiunii arteriale. În timp ce efectele de scădere a BP sunt comune tuturor medicamentelor antihipertensive, efectele intrarenale diferă între clase și între medicamentele individuale din anumite clase. Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei (ECA) și blocanții receptorilor angiotensinei (ARB) au efecte benefice asupra proteinuriei și scăderii funcției renale care par a fi mediate de factori suplimentari efectelor lor asupra BP. Acești inhibitori RAS sunt recomandați ca o abordare antihipertensivă de primă linie la pacienții cu boală renală cronică. Adăugarea de diuretice și antagoniști ai canalelor de calciu la terapia inhibitorului RAS este, de asemenea, considerată a fi o strategie rațională de reducere a BP și de conservare a funcției renale. Antagoniștii canalelor de calciu sunt o clasă foarte eterogenă de compuși și se pare că unii agenți sunt mai potriviți pentru utilizare la pacienții cu boală renală cronică decât alții. Manidipina este un antagonist al canalului de calciu dihidropiridină (DHP) de a treia generație care blochează atât canalele de calciu de tip L, cât și T. Spre deosebire de DHP-urile de generație mai veche, care acționează preferențial pe canalele de tip L, S-a demonstrat că manidipina are efecte benefice asupra hemodinamicii intrarenale, proteinuriei și a altor măsuri ale declinului funcțional renal în primele studii clinice care au implicat pacienți hipertensivi cu insuficiență renală cronică. Rezultatele preliminare ale unui studiu la pacienți diabetici care au avut hipertensiune arterială necontrolată și microalbuminurie în ciuda tratamentului optim cu un inhibitor ECA sau ARB sugerează că manidipina poate fi un medicament antihipertensiv excelent în asociere cu tratamentul cu inhibitor RAS pentru a normaliza BP și excreția albuminei la pacienții cu diabet zaharat.
