„nu fi un om cu frică de Dumnezeu”, avertizează Valdez Lucius, ” fii un om cu frică de Valdez.”
deci, Unde este Dumnezeu — unde este bine-în sistemul de justiție penală? Întrebările nu atât de mult hover peste „Isus a sărit trenul” A ” ca smulge la ea cu gale vigoare. Nu este nimic abstract despre ei: Domnul Guirgis spune că piesa a început în propria sa încercare de a salva un prieten din Biserica Unificării. Poate că pentru a împiedica drama să zboare în bucăți, prin urmare, el fixează cadrul procedural atât de ferm în jurul dezbaterilor prizonierilor. Scenele lor alternează împreună cu cele în care avocatul lui Angel, Mary Jane Hanrahan, trebuie să străpungă rezistența sa perversă pentru a-l pregăti pentru instanță.
atâta timp cât aceste interviuri mențin tonul Socratic furios al piesei, ele sporesc ideea că a face alegeri bune într-o lume rea este aproape dincolo de setul de abilități umane. Dar într-o serie de monologuri care se îndepărtează mai mult de acțiune, reflecțiile lui Hanrahan asupra cazului și asupra propriei investiții în acesta, disipează tensiunea. Acest ușor defect în scriere este exacerbat de câteva alegeri regizorale incomode, inclusiv o „lege & ordine”-cum ar fi efectul sonor chung-chung între scene. Acest lucru te face să te aștepți la Jerry Orbach sau la o deznodământ îngrijit pe care Domnul Guirgis nu este pe cale să-l ofere.
dar punerea în scenă a lui Mark Brokaw pe un set simplu de Riccardo Hernandez, luminat sensibil de Scott Zielinski, este altfel uniformă și curată, ca și cum nu ar vrea să lase amprente. El s-a concentrat pe bună dreptate pe modelarea distribuției într-un ansamblu superlativ, în ciuda unei serii de eșecuri: atât Domnul Carvajal, cât și Domnul Gathegi, care sunt excelenți, au fost înlocuitori întârziați. Este uimitor, deoarece rolurile lor sunt ucigași în mai multe moduri decât unul. Ceilalți-Stephanie DiMaggio ca Hanrahan, Erick Betancourt ca Charlie și mai ales Ricardo Chavira ca terifiantul Valdez — îi susțin, și argumentele de bici ale piesei, cu ușurință.
