variațiile articulațiilor în inițierea și progresia degenerării pot fi explicate, parțial, prin diferențe metabolice, biochimice și biomecanice. Comparativ cu cartilajul articulației genunchiului, cartilajul gleznei are un conținut mai mare de proteoglicani și apă, precum și o rată crescută de rotație și sinteză a proteoglicanilor, toate acestea fiind responsabile pentru rigiditatea crescută și permeabilitatea redusă. Condrocitele din cartilajul gleznei au un răspuns scăzut la factorii catabolici, cum ar fi fragmentele de interleukină-1 și fibronectină, comparativ cu condrocitele cartilajului genunchiului. Mai mult, ca răspuns la leziuni, condrocitele gleznei sintetizează proteoglicanii la o rată mai mare decât cea găsită în condrocitele cartilajului genunchiului, ceea ce sugerează o capacitate mai mare de reparare. În plus față de cartilajele celor două articulații, oasele subiacente răspund, de asemenea, diferit la modificările degenerative. Luate împreună, aceste diferențe metabolice, biochimice și biomecanice pot oferi protecție gleznei.
