laxitatea articulației genunchiului poate rezulta din leziuni ale țesuturilor moi, cum ar fi o ruptură a ligamentelor, sau din factori genetici, cum ar fi sindromul de hipermobilitate articulară și diverse forme de sindrom Ehlers–Danlos. Localizarea laxității pasive a genunchiului unui subiect de-a lungul unui spectru continuu depinde de proprietățile mecanice ale structurilor existente și de mișcarea crescută care urmează adesea leziunilor articulare. La un prag de-a lungul spectrului, un pacient va fi expus riscului de instabilitate articulară și de rănire suplimentară a structurilor articulare. Legăturile dintre instabilitate și laxitate pot fi mai bine înțelese dacă laxitatea poate fi cuantificată în mod fiabil și precis. Măsurile actuale de laxitate nu au fost comparate cu un standard de aur în toate cazurile și, atunci când au fost, S-a constatat că supraestimează valorile laxității. Acest lucru este atribuit deformării țesuturilor moi. În consecință, o măsură neinvazivă a laxității cu o precizie și repetabilitate îmbunătățite ar fi utilă din punct de vedere clinic și în sectorul cercetării. În această revizuire, sunt criticate măsurile clinice actuale de laxitate, sunt identificate criterii pentru o măsură de laxitate și sunt prezentate trei modele teoretice de laxitate a genunchiului. Acestea includ modele de contact, parametri aglomerați și elemente finite, cu accent pe aplicabilitate, puncte forte și limitări ale fiecăruia. Scopul pe termen lung este de a dezvolta un model și o metodă capabilă să diferențieze subiecții de-a lungul unui spectru de laxitate și să înțeleagă implicațiile funcționale ale integrității articulare modificate. Acest lucru ar permite o examinare atentă a intervențiilor clinice care vizează îmbunătățirea sănătății articulațiilor și ar oferi un instrument valoros de cercetare pentru a studia leziunile articulare, vindecarea și degenerarea.
