lupta împotriva stăpânirii coloniale
Kaunda s-a întors în Zambia în 1949. În acel an a devenit interpret și consilier pe probleme africane pentru Sir Stewart Gore-Browne, un colonist alb liberal și membru al Consiliului Legislativ Rhodesian de Nord. Kaunda a dobândit cunoștințe despre guvernul colonial, precum și abilități politice, ambele servindu-i bine când mai târziu în acel an s-a alăturat Congresul Național African (ANC), prima organizație anticolonială majoră din Rhodesia de Nord. La începutul anilor 1950, Kaunda a devenit secretarul general al ANC, funcționând ca șef de organizare, rol care l-a adus în contact strâns cu rangul și dosarul mișcării. Astfel, când conducerea ANC s-a ciocnit de strategie în 1958-59, Kaunda a purtat o parte majoră a structurii de operare a ANC într-o nouă organizație, Congresul Național African din Zambia.
Kaunda a devenit președinte al noii organizații și a folosit—o cu pricepere pentru a crea o politică militantă împotriva planului britanic pentru o federație a celor trei colonii din Africa Centrală-Rhodesia de Sud, Rhodesia de Nord și Nyasaland. Liderii africani s-au opus și s-au temut de orice astfel de federație, deoarece ar tinde să pună puterea finală în mâinile unei minorități albe de coloniști. Kaunda a angajat Congresul Zambiei ca instrument pentru executarea a ceea ce el a numit „acțiune nonviolentă pozitivă”, o formă de nesupunere civilă împotriva politicii Federației. Campania sa a avut două rezultate majore: în primul rând, guvernul britanic a modificat Politica Federației și în cele din urmă a fost de acord să o arunce; în al doilea rând, închisoarea lui Kaunda și a altor lideri militanți i-a ridicat la statutul de eroi naționali în ochii poporului. Astfel, din 1960, sprijinul Național al Mișcării de Independență a Zambiei a fost asigurat, la fel ca și statutul dominant al Kenneth Kaunda în acea mișcare.
Kaunda a fost eliberată din închisoare de guvernul colonial la 8 ianuarie 1960. La sfârșitul acelei luni a fost ales președinte al Partidul Independenței Naționale Unite (UNIP), care fusese format în octombrie 1959 de Mainza Chona, un naționalist militant care era dezamăgit de ANC mai vechi. UNIP s-a bucurat de o creștere spectaculoasă, revendicând 300.000 de membri până în iunie 1960. În decembrie 1960, autoritățile coloniale britanice l-au invitat pe Kaunda și alți câțiva lideri UNIP să participe la discuții cu privire la statutul celor trei colonii la o conferință de la Londra. La începutul anului următor, guvernul britanic a anunțat că decolonizarea oficială a Zambiei va începe.
primele alegeri majore care au dus la decolonizarea finală au avut loc în octombrie 1962. Propunerile constituționale pe care s-au bazat alegerile au oferit coloniștilor europeni din Rhodesia de Nord o parte disproporționată din voturi. Cu toate acestea, cele două partide africane majore—UNIP și ANC—au obținut majoritatea voturilor. UNIP a fost câștigătorul, câștigând 15 din cele 37 de locuri în noul Consiliu legislativ.
succesul UNIP a fost atribuit copleșitor conducerii Kaunda. El a fost înțelept atât în atenuarea temerilor coloniștilor europeni că un regim African le-ar ignora pe nedrept interesele, cât și în înăbușirea fracționalismului predominant în mari secțiuni ale populației africane a țării. Aceeași abilitate i-a permis lui Kaunda să negocieze alte progrese constituționale, iar în 1964 Zambiei i s-a acordat independența cu Kaunda ca președinte.
